Refugiul meu, furtuna mea

Un alt fel de poveste de iubire de la Arundhati Roy

Nu am putut niciodată să am lucruri favorite, pentru că nu sînt un om foarte statornic și preferințele mi se schimbă ușor. Așa că nu știu dacă iubesc mai mult cărțile de ficțiune decît cărțile de memorii. Ce știu sigur este că, atunci cînd un romancier care îmi place mult scrie o carte de memorii, e ca și cum m-am trezit într-o dimineață însorită de duminică și tot ce mi se mai poate întîmpla apoi nu poate să fie decît mai frumos.

Așa a fost cu cartea de memorii a lui Arundhati Roy. Am adorat Dumnezeul lucrurilor mărunte. La fel a fost și cu Ministerul fericirii supreme. Și-apoi a venit cartea asta care m-a convins iremediabil că un scriitor bun nu poate să fie altfel, orice ar scrie. (Probabil că și listele de cumpărături ale autoarei m-ar fascina la fel de tare.)

Refugiul meu, furtuna mea (publicată la Humanitas, în traducerea excepțională a Alexandrei Coliban) – titlul pentru edițiile străine ale cărții de memorii scrise de Arundhati Roy (în original, Mother Mary Comes to Me) este cartea pe care autoarea a scris-o după moartea mamei sale, Mary Roy – activistă pentru drepturile femeilor, profesoară de origine indiană și fondatoare a unei prestigioase școli din India – care a devenit cunoscută pentru câștigarea unui proces la Curtea Supremă, în 1986, împotriva legii succesorale aplicate în cadrul comunității siriene Malabar Nasrani din Kerala.

Pe cît de intens implicată a fost în viața ei publică, pe atît de dezinteresată a fost de rolul de mamă, iar după moartea ei, prin scris, Arundhati Roy încearcă să-și înțeleagă mama și comportamentul acesteia față de ea și de fratele ei, ca să facă pace cu tot ce a fost, ca să vadă, o dată pentru totdeauna, ce rol a jucat mama ei în viața sa și în ce fel i-a influențat parcursul.

“În încercarea de a o înțelege pe mama, de a vedea lucrurile din perspectiva ei, de a cuprinde, de a pricepe ce a rănit-o, ce a făcut-o să acționeze cum a acționat și de a anticipa ce putea sau nu putea face în continuare, m-am transformat într-un labirint, o rețea încîlcită de poteci care șerpuiesc sub pămînt și ies la suprafață unde te aștepți mai puțin, sperînd să găsesc un unghi prielnic din care să privesc lucrurile altfel decît prin ochii mei. Privind-o prin lentile care nu erau complet colorate de propria mea experiență cu ea, am ajuns s-o prețuiesc ca femeie. Așa am devenit scriitoare. Romancieră. Pentru că romancierii exact asta sînt - labirinturi. Iar acum acest labirint trebuie să-și deslușească sinele labirintic în lipsa ei.

[…]

Poate mai mult decît fiica îndoliată de trecerea în neființă a mamei ei, în mine plînge scriitoarea care și-a pierdut cel mai fascinant personaj. Mama mea, gangsterița mea, va trăi mai departe în aceste pagini. Ea a fost refugiul meu, furtuna mea.”

La fel ca romanele lui Roy, și această carte e de o poeticitate subtilă și duioasă, în care, dincolo de a avea acces la viețile pe care le prezintă autoarea, vezi viața Indiei, bucăți din istoria colectivă, particularitățile culturale ale vremii, dar și adevărul simplu cum că, fie că vrem, fie că nu, întotdeauna vom fi parte dintr-un întreg mai mare decît l-am putea vedea sau înțelege noi. Și că oricît de departe am fugi, nu vom reuși niciodată să ne lepădăm de cine sîntem – parte a unei familii, a unei comunități etnice, a unei lumi mici în interiorul unei lumi mai mari.

Arundhati Roy nu judecă și nu pune etichete și poate asta mi-a plăcut cel mai mult la această carte a ei. Nu a scris un memoir să distribuie vina între cei care i-au definit sau îndreptat viața în anumite direcții, ci l-a scris tocmai pentru a arăta că, oricît depindem de oamenii și locurile de unde venim, ceea ce devenim mai devreme sau mai tîrziu nu poate fi decît suma deciziilor noastre. Alegem să fim cine sîntem. Alegem să nu fim cine sîntem. O contradicție care i-a marcat ei întreaga viața și, îndrăznesc să spun, marchează viețile fiecăruia dintre noi.

Ce mai răzbate dincolo de toate aceste mari teme pe care Roy le abordează fără prea mare efort este modestia cu care se vede pe sine, modestia cu care își analizează alegerile, modestia cu care privește deopotrivă la trecut, prezent și viitor. Într-o notă psihologică, se prea poate ca această modestie să derive din faptul că a crescut în umbra acestei femei puternice – Mary, mama ei – care a schimbat legi și a redefinit sistemul educațional în India, care îi făcea pe cei din jur să se înfioare prin simpla ei prezență, care nu accepta orice alt răspuns decît cele pe care le considera ea potrivite, care nu a fost mamă, așa cum credem că ar trebui să fie femeile mame, dar a fost o femeie care ar putea fi pusă cu semnul egal în dicționar, în fața cuvântului putere. Totuși, modestia cu care privește Arundhati Roy către sine e de o candoare molipsitoare, e o blîndețe pe care ți-ai dori să o ai, te face să îți dorești să te poți privi și tu astfel pe tine.

Pe mine, cartea aceasta m-a găsit într-o perioadă în care mă învîrt haotic în jurul conceptului de „mamă bună”, iar felul în care Roy poate să vadă bunătatea propriei mame, prin tot hățișul de fapte și momente care ar putea să o convingă de contrariu, m-a făcut să cred că poate „o mamă bună” e diferită de la o familie la alta, de la o situație la alta. Că nicio femeie, niciodată, nu ar putea să bifeze anumite criterii și, astfel, să fie încadrată în categoria mamelor bune sau nu.

Fotografie preluată de pe: https://www.onmanorama.com/news/kerala/2022/09/02/arundhati-roy-remembers-mary-roy.html

Spre finalul vieții, mama autoarei îi trimite un mesaj care o destabilizează: „Nu există persoană pe lumea asta pe care s-o fi iubit mai mult decît pe tine.” Mary, femeia care nu i-a spus niciodată Te iubesc, dar i-a spus tot felul de alte lucruri care să o convingă tocmai de contrariu, îi mărturisește, de nicăieri, nu doar iubirea, ci exclusivitatea acestei iubiri. Și ce se poate face cu atît adevăr, cînd este ultimul lucru pe care îl aștepți? În schimb și cu greu, Arundhati îi răspunde: „Ești cea mai neobișnuită, cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Te ador.” Fascinația fetei, care a crescut în timp acolo unde nu a avut loc să crească iubirea pentru mama ei, și-a găsit, în sfîrșit, casa. Și e poate cel mai frumos deznodămînt pe care o relație mamă-fiică poate să îl aibă, atunci cînd iubirea nu se încadrează în niciunul dintre tiparele în care am putea crede că ar trebui să o facă.

E însăși cheia acestei cărți – fascinația pentru propria mamă a făcut dintr-o oarecare fetiță din India una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare ale lumii moderne. A fost un proces greu, dar iată, a ajuns la capăt. De acum nu se mai poate vorbi decît despre liniștea care i-a lipsit în toți anii în care relațiile ei nu se încadrau în niciun standard. A ajuns acasă.